Istoriile literaturii romane
Între 31 mai și 2 iunie, ar fi trebuit să aibă loc cea de-a șaptea ediție a Festivalului Național de Literatură, FestLit Cluj 2020. Pentru simpozion, alesesem ca temă Istoriile literaturii române. Nicolae Manolescu promisese, pentru deschidere, o conferință. Cum festivalul a fost suspendat anul acesta, am propus colegilor critici și istorici literari să-mi trimită comunicările pentru a edita un volum. Aveți în față rezultatul acestei idei. Mulțumesc tuturor celor care au răspuns invitației mele. Textele sunt, cele mai multe, reluări revizuite și adăugite ale unor studii, cronici literare, eseuri, apărute în volume ori în revistele literare. Toate împreună înlocuiesc cu succes, cred eu, dezbaterea amânată. Am încercat o ordonare cât de cât cronologică, funcție de istoria avută în vedere. Fiindcă adesea un autor vorbește despre mai multe istorii, am păstrat aranjarea cronologică și înăuntrul fiecărui capitol. Am adăugat titlului, în paranteză, numele celor comentați, astfel încât cititorul să găsească mai ușor ceea ce îl interesează. Tema îmi fusese impusă de constatarea că, deși raftul nostru de referință este bogat și consistent, încă persistă moda lamentărilor pe tonuri diverse apropo de criza căreia pare că-i suntem sortiți. Mă încăpățânez să nu fiu de acord. CRIZA, cu majuscule şi cu bine jucată disperare, e soluţia cea mai comodă şi mai meschin profitabilă fiindcă nu doar că spui astfel, indirect, că nu recunoşti nimic din ce s-a făcut deja şi se face, de bine de rău, tot timpul, dar nici nu te (mai) simţi chemat să faci ceva cu adevărat durabil şi serios. Sigur, motivele „crizei” ar fi situația socio-politică, vremile, mereu vitrege. Eu una, însă, pariez pe indiferenţa la eveniment a celor prinși în uriașe proiecte culturale. Reiau aici un comentariu al lui Al. Paleologu (Spiritul şi litera, 1970) la Istoria… lui Călinescu: „Prefaţa Istoriei literaturii române… se încheie cu un amănunt exemplar, anume data: 24 ianuarie 1941. În paroxismul convulsiilor vieţii publice, în tumultul acelor zile sinistre, G. Călinescu îşi termina netulburat vasta lucrare, opunând haosului, demenţei şi crimei, un moment al spiritului. G. Călinescu era obsedat de ideea monumentalului şi îl jignea ceea ce i se părea a fi la noi o lipsă de ambiţie, dacă nu de vocaţie monumentală. Nici neapărat frumuseţea, nici propriu-zis dimensiunea nu dau esenţa monumentalului, ci grandoarea şi perenitatea, adică universalitatea ideală a concepţiei şi durabilitatea ei materială. Creaţia monumentală este o Imitatio Dei, o demiurgie ce sfidează timpul şi bravează istoria. De aici, «indiferenţa la eveniment» pe care o preconiza Călinescu şi care presupune un plan absolut, o lume a esenţelor, unde totul capătă sens prin raportare la arhetipurile primordiale. «Turnul de fildeş de care se sperie atâţia nu reprezintă un loc de refugiu, ci o altitudine necesară pentru observaţie… Cine nu se distanţează de evenimente spre a le citi semnificaţia uitată, cine nu se depărtează de oameni spre a scruta în ei umanitatea nu este un artist. Absenţa de la evenimente este condiţia însăşi a creaţiei şi a cere artistului să participe la existenţa noastră diurnă este a-i cere să se dezintereseze de adevărata viaţă esenţială ce formează obiectul artei», spunea G. Călinescu într-un interviu în 1945.” Eventuala criză a istoriei literare pe care am putea-o recunoaşte şi descrie se explică (dar nu se scuză în absolut) prin destinul nostru de etern începători. Cum la români lipseşte (credea Rădulescu-Motru) aplecarea spre lucrări în perspectiva lungă a istoriei (cele care cer efort îndelungat cu succese/câştiguri târzii şi mereu îndoielnice), dar şi spiritul comunitar, interesul personal ori de grup fiind mereu şi nesmintit deasupra celui public, o lucrare de o viaţă, neterminată la dispariţia autorului, nu e continuată firesc şi generos de generaţia imediat următoare. Tot ce s-a făcut înainte e lăsat/împins/aruncat deoparte şi se re-începe de la capăt, „pe râu în jos”, vorba cântecelului pentru copii, dărâmarea fostului pod „de piatră” fiind anunţată cu o încântare greu de ascuns. Lucrul era deplâns de un Heliade Rădulescu („La noi şi la toate neamurile ce se află în a lor pruncie, abia se începe un lucru şi ajunge la abuz”) şi descris de Caragiale prin formula genială a „strânsurii de năvală” în care ne complacem, acea permanentă stare de urgenţă în gol, de ne-aşezare cronicizată, de forfotă gălăgioasă, în cerc (vicios). Mecanism psihologic graţie căruia „fiecare generaţie se crede hărăzită să aşeze, ea, prima piatră” (Nicolae Manolescu), fiindcă nu crede că începutul vechi a fost cel bun. Să mai constat că – periodic, dar şi de o bună bucată de vreme – lucrurile par să nu (mai) răspundă definiţiei lor tradiţionale. Critica şi istoria literară îşi confundă adesea scopurile şi instrumentarul ca două „ştiinţe” complementare ce se află. În mare, e valabilă şi azi delimitarea făcută de un Ibrăileanu (critica se ocupă de ceea ce individualizează operele, istoria, de ceea
